A murit fostul președinte al Federației de Kaiac-Canoe
Adio, Beniamin Zabet: Vor rămâne doar amintirile
Beniamin Zabet, un nume solid în sportul românesc, trecut pe nedrept acum în rândul celor plecați. Evidențiat pentru o întreagă carieră dedicată kaiacului și canoei, acest mare om a demonstrat cum pasiunea și ambiția pot modela destine. Fost președinte al Federației Române de Kaiac-Canoe între 2001 și 2005, Zabet a lăsat o moștenire greu de egalat. Și totuși, ironia face ca la plecarea sa să nu se audă aplauzele răsunătoare pe care le-ar fi meritat.
Cine a fost Beniamin Zabet?
Nu doar un sportiv, ci un creator de campioni! La doar 22 de ani, intrând ca profesor la Liceul „Ștefan Plavăț” din Orșova, a ridicat generații de sportivi ale căror victorii îi datorează viziunea și devotamentul. Perioada 1971–1980 l-a văzut ca parte a loturilor olimpice, acolo unde s-a luptat cu cele mai grele valuri ale competiției mondiale.
Umbra unui lider pierdut
De la președinția Federației, Beniamin Zabet a tras liniile unor proiecte ce vizau dezvoltarea sportului românesc. Însă cine să mai ducă mai departe aceste planuri? Pierderea acestui icon marchează un gol pe care nimeni n-a îndrăznit să-l umple până acum. Cei din Federație au subliniat rolul său crucial, printr-un mesaj succint de condoleanțe, însă impactul lăsat de el în sport nu poate fi comprimat în câteva fraze reci.
România îndoliată, dar oare impresionată?
„Dumnezeu să-l odihnească în pace!” – atât a fost emis oficial. Însă cum rămâne cu țara care l-a privit an după an? Promovarea sportului a fost pentru Zabet o cruciadă personală, iar el a purtat lupta cu determinare. În timp ce unele voci oferă omagii decente, altele stau într-o tăcere nepăsătoare, semn că recunoștința colectivă este deseori o himeră într-un peisaj gri.
Ultimul rămas-bun
Plecarea lui Beniamin Zabet lasă sportul românesc mai sărac, iar România își pierde unul dintre constructorii săi discreți, dar esențiali. În agitația veștilor despre calamități sau evenimente mondene fără fond, acest colos al kaiacului a plecat tăcut, cum a fost retras de multe ori și în viața sa publică. Cine mai are decența să-i onoreze memoria? Poate doar amintirile victoriilor de odinioară… dacă vor continua să existe undeva.